Regia : Krzysztof Kieslowski
Scenariul : Krzysztof Kieslowski si Krzysztof Piesiewicz
Data lansării : 8 Septembrie 1993
Distribuţia :
Pentru restul distribuţiei click aici
Motto :
Now I have only one thing left to do: nothing. I don’t want any belongings, any memories. No friends, no love. Those are all traps.
Nu există un început pentru a discuta despre acest film. Îmi caut cuvintele şi nu le găsesc. Mi-e teamă de exprimări pompoase cum mi-e teamă de moartea prin tortură. Filmul ăsta e plin de simboluri iar mie mi-e teamă să vorbesc despre ele. Teamă de ridicol. Libertate? Alienare? Sinucidere spirituală? Da, am o atracţie faţă de existenţialism cum am pentru femei în dresuri negre. Şi totuşi nu pot să m-apuc să citez din Camus şi din Sartre. Dar pot să te anunţ de existenţa acestui film şi, dacă te consideri un individualist vei găsi multe delicii în ceea ce vei vedea. Dacă nu, vei vedea doar o fufă tristă care se mută în casă nouă fiindcă nu mai are chef de viaţă. Ca întotdeauna, dragă cititor, alegerea e a ta.
Mă numesc Julie Vignon – de Courcy. Recent am avut un accident de maşină cu soţul şi fiica mea. Ei au murit. Eu nu. De ce? Nu mă întrebaţi. Nu vreau să vorbesc despre asta. Soţul meu a fost unul dintre cei mai importanţi compozitori ai Europei de astăzi. În urma lui au rămas o casă superbă şi o avere considerabilă cu care nu vreau să mai am de-a face. Am să le las copilului încă nenăscut al lui şi al femeii cu care mă înşela de câţiva ani buni şi de care, bineinteles, nu ştiam.Nu mai vreau să ştiu de absolut nimic. Nu mai vreau să văd copii în faţa mea, nu mai vreau să mă îndrăgostesc. Toate acestea sunt capcane în calea unei vieţi fără suferinţă.
Patrice a lasat în urma lui schiţele unei opere monumentale denumită Unificarea Europei, în spatele căreia se află geniul meu, lucru pe care opinia publică nu-l ştie. El trebuia să fie încununat cu lauri, nu eu. Toate partiturile vor ajunge la gunoi.
Vreau doar să îmi beau cafeaua linistită dimineaţa în cafeneaua de la colţul străzii. Să înmoi cubuleţul de zahăr în licoarea neagră ca vidul cosmic şi să mă sinucid lent până când îmi va veni rândul să dispar de pe faţa pământului. Nu urăsc pe nimeni. Nu iubesc pe nimeni. Nu cer nimic. Nu am nimic de oferit. E dreptul meu natural să fac umbră pământului. Sunt un copac umblător şi atat. Nu-ţi lipi urechea de trunchiul meu ca să auzi poveşti. Lasă-mă.
În noul apartament în care m-am mutat singură cu chirie un şobolan şi-a făcut cuib în debara şi şi-a născut puişorii. Stau întinşi pe spate cu ochii lipiţi şi îşi plâng de milă că au aparut pe lumea asta. Să-i omor?
Olivier, cel mai bun prieten al soţului meu, şi el un mare muzician, mă iubeşte. Ar vrea să aibă grijă de mine în continuare, urmând să mă ceară în căsătorie şi să-mi facă un copil. Olivier e un om deosebit. Pentru asta îl voi lăsa să mă fută măcar o dată pentru a-i arăta că nu şi-a ales persoana potrivită de care să se îndrăgostească. El e una din persoanele care nu mă vor lăsa să mor înăuntru şi de care trebuie să mă feresc.
La mine în bloc locuieşte o curvă care lucrează într-un teatru porno. Nu mă cunoaşte dar m-am trezit cu ea în casă. De atunci mă vede ca pe duhovnicul ei. Printr-o împrejurare demnă de absurdul acestei vieţi a ajuns să fie programată să presteze pentru propriul ei tată.
Mama mea este complet senilă. Locuieşte într-un azil de bătrâni unde are tot ce îi trebuie. Niciodată nu mă recunoaşte. Mereu mă confundă ba cu sora ei, ba cu ea însăşi. Mila este cel mai nedemn sentiment pentru un om iar eu nu sunt ocolită. Oamenii mă pun într-o lesă emoţională şi mă târăsc după ei. Asta nu este libertate. Asta nu este viaţă.
Cu cât încerc să mă izolez de oameni cu atât îmi pare mai apăsătoare prezenţa lor. Voi reuşi să mă eliberez de iluzia unei vieţi printre oameni? Există libertate? Ştie cineva ce-nseamnă libertatea? Şi totuşi…Muzica…
